marți, 27 ianuarie 2009

iluminarea strazilor pustii ce-s mintile noastre



Immortal Technique e unul din soldaţii din SUA, gata să trezească deja nişte self-awareness nu numai în State ci peste tot în lume.

Piesa asta e crema-cremei, cel putin pentru mine.
Am ascultat-o obsesiv până am simţit şi asimilat toata durerea din ea. Până m-a cuprins un dezgust fără limite faţă de acei porci din Instituţii care veghează asupra noastră dar încheie contracte cu traficanţii internaţionali. Foametea roade o parte importantă din populaţia planetei în timp ce există mii de oameni care-şi permit să fută petreceri de 100,000$ pentru o proastă de 16 ani, sau îşi permit să petreacă vacanţe in Bahamas sau sa plece pe orbită spre o staţie spaţială...

"Ne naştem toţi egali" e cea mai tâmpită chestie spusă vreodată de cineva! Teoria asta nu are nicio bază practică pentru că e de-ajuns sa ieşi din casă şi să te plimbi pe stradă, eventual într-un cartier ceva mai de periferie şi-ai să-nţelegi imediat că nu există dreptate în lume. Că-s interese ceva mai mari decât tine sau mine pe lumea asta şi că-s oameni care ştiu să facă bani de pe urma altora... şi nu prin cine ştie ce proiect GreenPeace sau SaveTheWhales ci prin profitat, prin consumatorism, prin monopol, prin război, prin manipulare, prin tâmpirea populaţiei cu ajutorul TVului, prin minciuni şi speranţe de care nu are nimeni nevoie...

Knowledge is power! Dacă nu putem fi liberi cu totul, măcar să ne salvăm spiritul!


And fuck flossin', mothers are trying to feed children
But gentrification is kicking them out of their building

A generation of babies born without health care

Families homeless, thrown the fuck off of the welfare


[...]
They vote for us to go to war instantly
But none of their kids serving the infantry

The odds are stacked against us like a casino

Think about it, most of the army is black and latino


Versurile piesei.

Videoclip Youtube Citeste mai departe...

De-a v-ati ascuns.





Ce-i în dnb de-ţi dă o stare cum nu-ţi dă nimic altceva? E ora 01:33 iar eu şi cu mine ne-am decis că ar fi timpul să stăm puţin de vorbă. Sigur că noaptea mi-a captivat atenţia în timp ce sorbeam cu nesaţ din cafea şi trăgeam din ţigară de parcă nimic nu exista dincolo de fumul pe care-l purtam din cavitatea bucală până în plămâni, la alveolele pulmonare. Părea că mă întorceam în trecut de câte ori auzeam picăturile cum se poticneau in efemer.Mai erau câteva care nimereau cimentul dar majoritatea treceau de el. Îl penetrau, îl găureau încetul cu încetul, cum face picătura chinezească. Reuşeau să spargă cimentul, asfaltul, sa treaca prin pământ pana in China si după. Au reuşit să distrugă toată fundaţia de sub picioarele mele în timp ce priveam pierdut către unul dintre cele 4 felinare vizibile de la fereastra camerei mele, astfel că m-am trezit dintr-o dată în 1995.
Era dimineaţă devreme iar tatăl meu striga la mine că trebuia să plecam iar eu în loc să mă imbrac şi să mânânc înainte de drum, am preferat să stau în pat unde era cald şi bine. Totul a durat o secundă. I-am revăzut faţa, ochii, nasul cam mare... dar era într-adevăr nasul lui. I-am simţit nerăbdarea din voce şi

... gata!

M-am trezit privind către acelaşi felinar gălbui, privind printre aceleaşi picături melodioase de ploaie ascunse în luna lui ianuarie, cu aceeaşi primă gură de cafea pe jumătate înghiţită, şi cu aceeaşi ţigară abia aprinsă. Primul fum a fost îndeajuns să-mi aducă aminte de ultimul. Ce a fost nu se intoarce decât când te aştepţi mai puţin. Vine doar ca să-ţi amintească părţile bune din trecutul nu prea curat. Dar oamenii sunt buni şi uită tot ce e rău, refulează şi curăţă orice amintire pătată, ca şi cum mintea noastră ar fi o mamă, o gospodină dedicată ce ţine la copiii ei şi îi spală şi îi imbracă şi le dăruieşte haine noi de câte ori e cu putinţă.

Mintea mea mă iubeşte şi refuză să mă facă să sufăr.
Citeste mai departe...

miercuri, 21 ianuarie 2009

ReIntroductie



Okappa.
Nu prea ma pot arunca in nicio directie. Nu sunt nici vreun talentat scriitor de proza si nici de poezie... Fiind fan baschet, nu ma pasioneaza fotbalul si, implicit, nu ma pot arunca in nicio directie, nejucand vreodata ca portar. Mi-a placut sa atac intotdeauna.



Pe cand eram la 5-8 invatacel la scoala de cartier (ma rog, una dintre ele... intamplarea a facut ca eu sa stau cu blocul langa o scoala oarecare si totusi sa invat la una aflata la vreun kilometru mai departe) profu' de sport, neavand nicio experienta de vreu fel decat maieul patat de bere si transpiratie ca urmare a vizionarii unui numar indecent de mare de meciuri de fotbal si rugby (ruigbi), s-a trezit ca noi nu putem juca nici baschet, nici handball. Ok, cosuri de baschet nu aveam dar cu handballul era el marlan ca doar aveam porti, teren si genunchi de julit - cat incape!

Asadar, jucand doar fotbal la scoala (doar nu rugby, era ciment... desi as fi facut fata, avand in vedere ca eu de mic eram ... mare :). ) am inceput, incet-incet sa prind putin gustul unui atac agresiv cu mingea mereu la picioare si cu mainile zburdand de parca fugeam sa-mi salvez viata. Chiar am ajuns, asa inalt si nu prea agil cum eram, sa joc in cupa claselor si am castigat cateva meciuri bune. Am marcat de al jumatea terenului, am dat craci la portar, am fentat tot ce era in fata... super!

Acum ar trebui sa spun ceva in genul "Jucand fotbal am invatat ca...". Dar as minti. Nu am invatat nimic, decat cum sa dau cu piciorul in minte, cu ţîul, şi să nimeresc poarta...

Totusi, e bine ca in viata sa mai si ataci fara vreun scop anume, sa treci peste tot ce ai in fata si sa ajungi singur, in fata portii, renascut.

Adevarata invatatura am primit-o din perioada in care am facut baschet de performanta la mini-juniorii aia de pana in clasa a 7-a, impreuna cu antrenorul mereu intelegator... si nervos. Mereu gata sa te-ajute si sa te faca sa te simti de nimic. De-acolo am invatat ce inseamna echipa, ce inseamna seriozitate, ce inseamna un joc inteligent si nu agresiv...

Ghinionul a facut sa-mi rup piciorul destul de nasol la sfarsitul iernii din clasa a 7-a ca am facut recuperare 1 an si de-atunci ... canci baschet cat de cat de performanta. Dar nu e nimic, nu as fi ajuns departe oricum, erau baieti mult mai talentati ca mine in echipa. Sa fie ei de succes!

Revenind in 2009 si, implicit, in anul I de Facultate.
Hobbyurile mele "este" informatica, anume programarea c/c++, citesc si lucrez niste ASM, si ca "side dish" imi place sa mai deschid photoshop-ul, flash-ul... si cam atat. Pe langa astea, am mai scris niste poezie la viata mea, poate o sa postez candva ceva de interes pt fanii lirismului anglo-roman. Oh, sa nu uit sa mentionez ca-mi place sa mai citesc cate o carte cand imi permite timpul, sa ascult un kil-doua de hiphop si cateva felii de metal (death, doom, gothic) impreuna cu multe alte genuri muzicale gen dnb, breakcore, hardcore(ala de la dnb, nu ala legat de rock) si tot felu de chestii, inclusiv creatiile clasicilor in domeniul muzicii instrumentale: Vivaldi, Chopin, Tchaikovski, Mozart, Prokofiev...

Acestea fiind spuse, bine v-am regasit, sa ne-auzim cu bine... si sa am ceva mai multa Inspiratie data viitoare cand postez.


Citeste mai departe...